Arta ca terapie
Într-o lume în care ne personalizăm fiecare alegere și relație, v-ați gândit că puteți avea o relație și cu arta? Sau vă conectați cu arta doar în momentul în care puneți vreun muzeu pe lista lucrurilor de făcut în city-break însă, de fiecare dată simțiți că ieșiți de acolo întrebându-vă oare ce era de văzut și de înțeles și de aici? Așadar, pe bună dreptate, cum să avem o relație cu arta dacă credem că arta nu aparține vieții de zi cu zi?
Până în secolul al XVIII lea arta era dedicată persoanelor din înalta societate; ei erau cei care comandau tablourile și astfel sprijineau artiștii. Operele de artă făceau parte din colecțiile private ale acestor familii, iar acest circuit închis a dus, în timp, la ideea că arta aparține doar acestei categorii sociale. Abia în secolul al XVIII lea, la Roma, se deschide muzeul Capitolino, primul muzeu de artă dedicat publicului larg. Astfel, arta devine accesibilă oamenilor și, odată cu acest lucru, se schimbă și felul în care oamenii se raportează la artă. Devenim consumatori de artă dar fără să avem o implicare directă în făurirea ei, așa cum aveau în trecut patronii si comanditarii de artă. Tablourile ajung să fie mai des văzute în muzee decât în colecțiile private. Le putem vedea însă știm la ce ne uităm? Evităm vizitarea galeriilor de artă pe motiv că trebuie să avem cunoștințe despre artă pentru a putea înțelege. Care este scopul artei? Care este legătura pe care fiecare dintre noi o avem cu arta? Este arta o formă de terapie?
Care este scopul artei? Arta este considerată cea mai profundă formă a creativității umane. În același timp, expresia “artă de dragul artei” ne indică lipsa de funcționalitate practică a artei. Dar dacă am privi arta ca un instrument de autocunoaștere la interfața dintre o nevoie mentală și emoțională dar și o dorința de a ne depăși propriile limitări psihologice? Are astfel arta (și) un rol terapeutic?
Care este legătura pe care fiecare dintre noi o are cu arta? Dacă ne referim la pictură, imaginați-vă momentul în care stați în fața unor tablouri faimoase aparținând unor perioade istorice diferite, Mona Lisa lui Da Vinci, Țipătul lui Edvard Munch, Noaptea Înstelată a lui Van Gogh, sau Numărul 5 a lui Jackson Pollock. Întâlnirea cu fiecare operă ne provoacă trăiri și stări diferite: unele ni se par mai accesibile, mai ușor de procesat vizual iar alte tablouri ne scot din zona de confort și avem tendința să le punem în categoria greu de înțeles. Cum funcționează mintea în acel moment? Citește tabloul și face extrem de rapid comparații cu informațiile despre artă pe care le avem stocate fiecare dintre noi în acel moment. De ce face mintea acest proces de analiză? Deoarece nu vrea să fie scoasă din zona de confort, vrea să aibă control și predictibilitate și atunci vrea să încadreze noua informație vizuală în categorii mentale pe care deja le știe. E modalitatea minții de a ne face să ne simțim în siguranță. Nu suntem conștienți de acest proces deoarece se realizează la nivel subconștient dar suntem conștienți de emoția care derivă. Dacă simțim încântare, vom fi mai deschiși înspre a înțelege mai în profunzime ceea ce vedem și chiar putem emite propriile interpretări. Dacă simțim confuzie, dacă ceea ce vedem nu seamănă cu nimic din ce am mai văzut, vom fi tentați să nu îi acordăm atenție mai departe. Un prim exercițiu pe care îl putem face în calitate de consumatori de artă este să avem deschidere și curiozitate pentru a ne conecta cu un spectru mai larg de emoții pe care le resimțim în acel moment. Suntem tentați să sufocăm emoțiile negative și să ne concentrăm doar pe trăiri pozitive însă, în acest fel, ne limităm experiența. A ne simți impresionați când privim un tablou nu înseamnă doar trăirea emoțiilor pozitive ci, accesarea oricărei trăiri care derivă dintre cele patru categorii ale esteticii: sublimul, grotescul, pitorescul, frumosul. Așadar, legătura pe care o are fiecare dintre noi în relație cu arta este prin spațiul de explorare dintre noi și opera de artă care ne va permite să ne conectăm cu diferite părți din noi.
Are arta un rol terapeutic? Pentru a defini rolul terapeutic al artei trebuie să luăm în considerare dubla semnificație, de vindecare și de creștere personală. Mulți dintre noi experimentăm de-a lungul vieții blocaje emoționale sau suntem așa de obișnuiți să trăim aceleași set de sentimente. Rolul terapeutic al artei derivă din faptul că ne extinde paleta emoțională și astfel ne permite să experimentăm starea de vitalitate. Ne provoacă să ne conectăm conștient cu emoții neștiute din noi și în felul acesta ne reîntregim sinele.
Faceți următorul exercițiu cu rol terapeutic când vă veți afla în fața unui tablou sau a oricărei alte forme de artă: porniți de la descrierea a ceea ce vedeți exact așa cum vedeți, oglindiți culorile, texturile, formele care alcătuiesc acea operă de artă. Lăsați-vă privirea să hoinărească pe pânză cât timp aveți nevoie. Stați conștient în moment. Apropiați-vă și îndepărtați-vă de câte ori aveți nevoie. Lăsați-vă mintea să exploreze: văd această culoare, formă, textură și cred că ceea ce simt acum este…? Dați-vă voie să explorați mai în profunzime acest sentiment: privind acest tablou cred că simt acest sentiment pentru că îmi amintește de…. Verificați apoi cum a fost să simțiți aceste trăiri: mi-a fost/nu mi-a fost confortabil să simt aceste trăiri. Fiți deschiși și curioși către orice sentiment ați simțit, fiecare emoție e valoroasă în felul ei și ne provoacă înspre creștere personală.
Conectarea cu arta nu înseamnă evadare din profan, ci o conectarea cu momentul prezent, cu ceea ce văd, gândesc, simt, aici și acum. Exercițiul suprem este să pot să rămân prezent pentru convenția vizuală propusă de artist, fie că este un tablou cu natură statică, peisaj, nud, portret, sau abstract, în timp ce îmi dau voie conștient să explorez părți emoționale din mine.
