Ce este ambrotipia? Interviu cu Ștefan Dinu de la Allkimik
Allkimik este un atelier de fotografie alternativă, unde Ștefan Dinu și Alex Spineanu lucrează cu tehnici de fotografie clasică și alternativă. Una dintre tehnicile care fac din Allkimik un atelier special este ambrotipia, o tehnică veche de 150 de ani. Pentru realizarea unei fotografii în această tehnică, expunerea este de minimum 10 secunde, ceea ce înseamnă că un vizitator al atelierului, care vine aici pentru un portret, va trebui să stea nemișcat o vreme. În ciuda aparentului disconfort, portretul final va fi poate cea mai veridică imagine transpusă în fotografie, deoarece acele 10 secunde de nemișcare reușesc să creeze o medie a microexpresiilor.
Despre culisele atelierului și etapele ambrotipiei am vorbit cu Ștefan Dinu.
Cum și-a primit atelierul numele Allkimik? Care este alchimia și chimia din spatele fotografiei?
Numele a pornit de la un joc de cuvinte evident, care împăca ideea de alchimie cu ideea fotografiei exclusiv analog, trecută prin chimie. Alchimia este și ea prezentă pe două planuri. În primul rând, prin ambrotipie transformi ce vede camera în argint. În alt plan însă, tehnica ambrotipiei, prin dificultatea și chiar gradul de pericol uneori, te forțează în moment, nu îți lasă atenția să zboare la orice altceva decât la ce ai de făcut Acum. Spre exemplu, când cureți placa de sticlă, înainte de senzitivizarea ei cu argint, toată atenția trebuie să fie la curățatul competent al plăcii. Nu te gândești nici la expunere sau încadrare pentru că degeaba ai expus bine dacă la final argintul se desprinde de pe placa necurățată bine. Și în tehnica ambrotipiei ai multe ocazii pe parcursul procesului de realizare a unei fotografii, fiecare dintre etape având capacitatea de a sabota rezultatul final. Forțarea aceasta a atenției către ceea ce faci în fiecare moment este adevărata alchimie din atelier.
În ce măsură ați renunțat la digital pentru a participa la așa-zisul Anticariat Avant-Garde?
La digital am renunțat înainte de ambrotipie. Ambrotipie facem de 10 ani, iar kitul digital l-am vândut acum 12 ani, imediat după ce mi-am developat primele diapozitive din viață. M-a afectat decisiv ideea de prezență fizică a fotografiei. Dintr-odată puteam produce un obiect fotografic și nu doar o idee, subiectul. Suportul, fizicalitatea luată „la pachet” cu fragilitatea a devenit și el un factor în imaginea finală, pe lângă subiect. De atunci am experimentat cu mai multe tehnici de realizare sau multiplicare a fotografiilor, întorcându-mă în timp până la ambrotipie. Pe drum m-am mai jucat cu Cibachrome, Gumă tricoloră, Albumin print, Cyanotip sau gelatin silver print. Chiar dacă am știut de la început că facem parte dintr-un curent internațional, am aflat abia acum 3 ani că îi spune Antiquarian Avant-Garde. Numele este potrivit, mai ales că noi, la Allkimik, am încercat de fiecare dată să ne delimităm de zona de nostalgie retro. Preferăm subiecte și abordări contemporane combinate cu tehnica veche. Cu alte cuvinte, nu facem ambrotipie pentru că e retro-cool, ci pentru că astăzi, în 2020, este cea mai potrivită tehnică pentru a realiza un portret și nu numai.
Cine te-a influențat? Cum ai aflat de ambrotipie?
De tehnica ambrotipiei aflasem prin 2007, prin intermediul unui documentar BBC grozav, The Genius of Photography. Printre alți fotografi contemporani erau prezentați și Chuck Close și Sally Mann, care își realizau unele proiecte prin ambrotipie. Însă până nu am văzut o ambrotipie pe viu nu am fost tentat să încerc. În 2009, cu ocazia Nopții Centrelor Culturale, am asistat la o demonstrație făcută de un fotograf maghiar. Am stat 20 de minute și după ce am văzut rezultatul am fugit acasă să îmi cumpăr ce aveam nevoie să pot încerca tehnica.
În ceea ce privește fotografia, tehnicile și echipamentele din prezent se schimbă continuu. Există și în cazul ambrotipiei metode prin care puteți experimenta sau înnoi suportul de fixare a fotografiei?
Ambrotipia este o tehnică foarte versatilă, care dă o liberatate de creație incomparabilă cu alte medii directe de fotografiere. Faptul că imaginea e și negative, și pozitiv, pe un substrat transparent, de regulă, deschide o întreagă paletă de posibilități de prezentare a plăcii/plăcilor, dar și o multitudine de opțiuni de print analog de pe o placă de sticlă.
Care este procedeul de obținere a fotografiei în cazul ambrotipiei?
Practic realizarea unei ambrotipii clasice, pe suport de sticlă, începe prin curățarea temeincă a sticlei, pe care ulterior se toarnă un lichid vâscos, numit colodiu, în care au fost dizolvate în prealabil săruri de potasiu. În contactul cu aerul, colodiul se transformă într-o peliculă gelatinoasă, care are rolul de a ține cristalele de argint pe placă. Ulterior, placa este imersată într-un tanc cu o soluție de nitrat de argint, care în contact cu sărurile din colodiu formează halogenii de argint care sunt sensibili la lumina UV. Placa este scoasă la întuneric din tanc și montată într-o casetă pentru a fi expusă. Expunerea în sine durează între 7 și 15 secunde, în funcție de sensibilitatea empirică a chimicalelor. După expunere, placa este mai întâi developată (fază în care halogenii afectați de lumină se transformă în argint pur), iar apoi fixată (fază a procesului în care sunt îndepărtați de pe placă halogenii rămași nedevelopați). În final, după spălare și uscare, placa este acoperită cu un strat protector de vernis pe bază de rășină de sandarac.
Întâmpinați dificultăți atunci când portretizați pe cei care vin la atelier? Care ar fi acestea?
Dificultăți și obstacole pot apărea oricând în timpul realizării unei ambrotipii, însă cele mai mari „neajunsuri” sunt viața scurtă a plăcii și expunerea lungă. Placa trebuie pregătită chiar înaintea expunerii și finalizată imediat după expunere. Asta înseamnă că nu poți realiza ambrotipii în afara atelierului fără a căra după tine o versiune mai mică a unei camere obscure în care să pregătești și să finalizezi placa. Expunerea lungă implică dificultăți atunci când fotografiem copii mici sau animale de companie. Totuși, expunerea lungă, de minimum 10 secunde, conferă o calitate aparte a portretului, pentru că în intervalul de 10 secunde placa înregistrează o medie a microexpresiilor subiectului. În final, decantându-se o sinteză a mai multor instanțe suprapuse, asta contribuie din plin la „look”-ul specific portretelor pe ambrotipie.
Care sunt reacțiile celor care trec pragul atelierului și văd produsul final?
Mulți dintre cei care ne vizitează sunt beneficiarii unor vouchere-cadou, tocmai pentru că se pare că pe lângă partea fizică, tangibilă a cadoului (placa fotografică), vizitatorul pleacă cu o experiență aparte, pentru mulți simplul fapt că sunt așezați pe un scaun, unde timp de 5-6 minute, până la reglarea cadrului, fără să facă nimic, fără telefon, este deja o evadare din cercul de confort. Iar la asta se adaugă experiența multisenzorială din atelier: muzică analog, mirosuri de dentist și spițer, lumină puternică. De altfel, mulți dintre cei care au trecut o dată pe la noi se întorc sau trimit alte „victime”.
Cum ai defini lumea ambrotipiei în prezent, la nivel național și internațional?
Lumea ambrotipiei este foarte dinamică, chiar efervescentă uneori: foarte mulți fotografi talentați care explorează calitățile unice ale mediului și care încearcă abordări contemporane ale unor tehnici arhaice. Dacă acum 10 ani eram câțiva pionieri prin Europa, care ne cam știam din mediul online, în prezent sunt de ordinul sutelor sau chiar mai mulți. Și odată cu cantitatea crește și nivelul calității, mulți încercând nu doar o singură tehnică, menținând tendința de experimentare, joc și imprevizibil.
Care sunt detaliile la care te concentrezi atunci când portretizezi pe cineva folosind această tehnică?
În realizarea acestei tehnici, niciun detaliu nu este trivial. Fiecare etapă în realizarea imaginii reprezintă și câte o „ocazie” de a sabota rezultatul final. În cazul portretelor încerc de fiecare dată să aduc subiectul într-o stare naturală de relaxare. Nu e mereu simplu pentru că experiența senzorială e unică (lumina, cuplată cu excentricitatea de a sta pe un scaun câteva minute fără a face nimic nu sunt cei mai relaxanți stimuli).
Cum te asiguri, ca fotograf, că portretul este pe placul clientului? Cât din ce vrei să surprinzi tu și cât din ceea ce vede clientul în sine însuși rămâne în fotografie?
De regulă, dacă imaginea este tehnic ok, nu sunt urme sau artefacte pe față, oamenii sunt multumiți. Nu fiecare se recunoaște, sau altfel spus nu își echivalează auto-proiecția cu ce văd înregistrat în argint. Dar de cele mai multe ori, imaginea este foarte aproape de cum te percep ceilalți, care se uită la tine cu mai puține filtre conceptuale decât cele folosite pentru auto-percepție.
În ce fel este ambrotipia cea mai bună metodă de redare a esenței chipului un om?
Cum spuneam și un pic mai sus, expunerea lungă este un factor cheie în estetica ambrotipiei pentru că într-un interval de 10-12 secunde placa are timp să înregistreze mai multe instanțe și să le compileze într-o singură imagine, care apare mult mai naturală decât orice fotografie modernă. Dacă te gândești că o fotografie digitală înregistrează 1/200 dintr-o secundă, o ambrotipie echivalează cu 2000 de selfie-uri digitale ca timp înregistrat. Și asta se vede. Sunt și detalii care nu se văd însă. Halogenii de argint sunt foarte sensibili către spectrul ultraviolet și aproape insensibili la roșu sau ce e mai jos ca frecvență. Dacă dăm crezare celor care afirmă că în jurul oricărui individ există o manifestare energetică, aceasta este de fiecare dată percepută către ultraviolet. Iar această informație este înregistrată și va produce o impresie subliminală privitorului. Poate că ăsta este motivul pentru care diferiți aborigeni refuzau să fie fotografiați; pentru că erau intimidați de puterea argintului de a înregistra mai mult decât putea vedea omul obișnuit.
Foto: Arhiva Ștefan Dinu